Persepolis

Interviu cu Marjane Satrapi
Ati adaptat benzile desenate pentru marele ecran pentru ca simteati ca nu ati terminat inca cu aceasta poveste?
Cred ca totul a devenit posibil deoarece am colaborat cu Vincent (Paronnaud). Cand au fost publicate benzile desenate, acestea au avut un succes imediat si am primit mai multe oferte de a adapta Persepolis, mai ales atunci cand cartile au fost publicate in SUA. Mi s-au oferit chiar si proiecte pentru un serial TV de tipul Beverly Hills 90210 si pentru un film unde Jennifer Lopez juca rolul mamei mele si Brad Pitt pe cel al tatalui meu - cam asa ceva! Era complet aiurea. Ca sa fiu sincera, trecusera patru ani de cand scrisesem si desenasem Persepolis, mi se parea ca munca luase sfarsit. Dar cand am inceput sa vorbesc cu Vincent despre un proiect de film am realizat ca aveam nu numai ocazia sa lucrez cu el, dar si posibilitatea de a experimenta ceva complet diferit. Dupa ce scrisesem benzi desenate, carti pentru copii, benzi desenate comice pentru ziare, fresce, etc, simteam ca sunt intr-o perioada de tranzitie. Nu voiam sa fac un film singura si eram de parere ca daca urma sa lucrez cu cineva, ar trebui sa fie Vincent si nimeni altcineva. El era dispus si eu eram incantata de provocare. Credeam ca o sa ne distram... Cateodata, te bazezi pe lucruri mici cand iei decizii. Si il stiam deja pe (producatorul) Marc- Antoine Robert, venise in sfarsit momentul sa lucram impreuna. Cam asta a fost!

Ati stiut de la inceput ca filmul urma sa fie de desene animate?
Da, cred ca am fi pierdut farmecul universal al povestii. Un film adevarat ar fi ilustrat o poveste despre oameni ce traiesc intr-un loc indepartat si nu arata la fel ca noi. In cel mai bun caz, ar fi fost o poveste exotica si in cel mai rau caz, o poveste din "Lumea a treia". Benzile desenate au avut succes pe plan international deoarece desenele sunt abstracte, in alb-negru. Cred ca acest aspect a ajutat oamenii sa se identifice cu povestea, fie ca erau din China, Israel, Chile sau Coreea, este o poveste universala. Persepolis are momente onirice, desenele ne ajuta sa pastram o coeziune si o consecventa, iar faptul ca e alb-negru (mereu ma tem de faptul ca la final culoarea poate iesi vulgara ) a ajutat in acest sens, de asemenea faptul ca este abstract din punctul de vedere al amplasamentului. Eu si Vincent eram de parere ca provocarea era cu atat mai interesanta din acest motiv si interesant din punct de vedere artistic, estetic.

Din ce motiv i-ati propus lui Vincent sa lucreze cu dvs. in acelasi studio cu sase ani in urma?
Pe atunci inca nu il cunoscusem. Ii vazusem desenele acasa la un prieten si ma gandisem "astuia trebuie sa-i tai degetele sa-l opresti din desenat!"¸ desenele erau pur si simplu fantastice. Erau complet neobisnuite si exagerate si totusi, in acelasi timp, aveau demnitate si decenta. De asemenea, vazusem doua scurt metraje pe care le facuse cu Cizo [Lyon nel Mathieu]: O Boy What Nice Legs si Raging Blues si care imi placusera foarte mult.

Cum va completati unul pe celalalt?
Cand imparteam acelasi studio, desenam impreuna. Avem stiluri diferite, dar se potrivesc foarte bine. Provenim din tari total diferite, culturi si medii diferite, si totusi am fost mereu pe aceeasi lungime de unda. Se poate spune ca, impreuna, anulam ideea de "soc cultural". Eu sunt extrovertita, el este mai retras, dar cand este vorba de desenat, de colaborat, este exact invers. Am lucrat nebuneste trei ani si nu ne-am certat niciodata, chiar daca eram mereu sinceri unul cu celalalt.

A fost greu sa alegeti din cele patru carti de benzi desenate materialul pe care doreati sa-l pastrati in film?
Pe cand scriam cartile, a trebuit sa imi reamintesc saisprezece ani din viata mea, inclusiv lucrurile pe care vroiam sa le uit neaparat. A fost un proces foarte dureros. Mi-era teama sa ma apuc de scenariu si nu as fi putut sa o fac singura. Cea mai grea parte a fost inceputul si sa ma detasez de povestea existenta. A trebuit sa incepem de la zero, sa cream ceva complet diferit, dar pornind de la acelasi material. Este o piesa unica. Nu avea sens sa filmam o secventa de tablouri. In general, oamenii isi inchipuie ca un roman de benzi desenate este ca o macheta de scenariu pentru film, ceea ce, evident, nu este cazul. In cazul romanului de benzi desenate, relatia dintre scriitor si cititor este interactiva. In film, publicul este pasiv. Implica miscare, sunet, muzica, asa ca, prin urmare, conceptul si continutul narativ este foarte diferit.

Ati cazut de acord de la inceput cu privire la felul in care urma sa arate filmul?
Da, cred ca ar putea fi descris ca "realism stilizat", deoarece am vrut ca desenele sa fie complet realiste, nu ca desenele animate. Deci, nu ca in cazul unui desen animat, nu am avut prea multa toleranta in ceea ce priveste expresiile faciale si miscarea. Acesta este mesajul pe care doream sa il transmit designerilor si animatorilor. Am fost intotdeauna obsedata de scolile postbelice de film, de neo-realismul Italian si expresionismul German si am inteles repede de ce. In Germania de dupa Primul Razboi Mondial, economia era atat de devastata incat nu era posibila filmarea pe amplasament asa ca filmele erau filmate in studiouri unde se foloseau stari si forme geometrice uluitoare. In Italia de dupa cel de-al doilea razboi mondial, se intampla acelasi lucru, dar lucrurile au luat-o exact in directia diferita - filmau pe strada cu actori necunoscuti pentru ca nu erau bani. In cazul ambelor scoli, gasesti genul de speranta al oamenilor care au trecut printr-un razboi si printr-o imensa deznadejde. Eu insami sunt o persoana postbelica dat fiind faptul ca am trait 8 ani razboiul dintre Irak si Iran. Filmul este un fel de combinatie; expresionism German si neo-realism Italian. Exista scene foarte linistite, realiste si o abordare foarte orientata spre design, cu imagini care sunt cateodata aproape abstracte. De asemenea, suntem influentati de elemente din filme care ne plac amandurora, cum ar fi ritmul rapid al filmului Goodfellas al lui Scorsese.

In ceea ce priveste realizarea filmului, cum ati impartit munca intre tine, Vincent si directorul artistic Marc Jousset?
Aveam nevoie de cineva cu o privire de ansamblu, cineva care putea controla toate etapele procesului de productie a filmului. Vincent l-a sugerat pe Marc Jousset pentru ca lucrasera impreuna la Raging Blues. Marc era singurul care intelegea ce vrem sa facem. Am scris scenariul si am scris si am discutat cu Vincent felul in care scenariul urma sa fie filmat. Apoi, Vincent s-a ocupat de designul de productie, de filmarea efectiva, de recuzita, de personaje si de ceea ce se intampla in fiecare scena. Totusi, fiecare dintre noi a avut un cuvant de spus in fiecare etapa a productiei filmului. Acum nu pot spune unde incepe contributia sa si unde se termina a mea si tot asa. Ne-am completat unul pe celalalt, ca sa spun asa. Este un film animat cu multe personaje... in total, 600 de personaje diferite! E neobisnuit sa ai atatea personaje! Le-am desenat pe toate, din fata si din profil. Apoi, designerii si animatorii le-au desenat din toate unghiurile, dezvoltandu-le miscarile si expresiile faciale. Ca sa-i ajut, am fost filmata jucand scenele. Aceasta a fost cheia in a pastra intacta emotia si in a gasi echilibrul intre sobrietate si fantezie. De asemenea, am avut ingrozitoarea sarcina de a elabora coregrafia din scena "Eye of the Tiger"...

V-a fost greu sa vedeti ceilalti designeri reinterpretandu-va desenele si desenandu-va incontinuu expresia fetei?
E un sentiment ciudat. Desenul este ca si copilul tau si deodata, apartine tuturor! Nu doar ca mi-au reinterpretat desenele si personajele, ci si fata si povestea vietii. Spre deosebire de Vincent, am lucrat intotdeauna singura. Aveam chiar propriul meu colt in studio, asa ca va puteti imagina cum m-am simtit cand mi-am vazut fata peste tot, mica, medie si mare, ca fetita, adolescenta, fata, adult, din fata, din spate, din profil, razand, vomitand, plangand, etc. Era de nesuportat! Trebuia sa imi spun ca este doar un personaj. A fost la fel si in cazul celorlalte personaje deoarece si povestile lor sunt reale. Bunica mea, bineinteles, a existat in realitate si a murit. La fel si unchiul meu. Daca permiteam sentimentelor sa ma impiedice, totul ar fi devenit de nesuportat pentru toti ceilalti. Daca m-ar fi vazut plangand, nu ar fi putut sa-si continue munca. Doream ca ei sa se simta liberi ca sa poata face tot posibilul, asa ca singura mea varianta a fost sa vorbesc despre mine si despre oamenii din viata mea ca despre niste personaje imaginare: "Marjane face asta, bunica ei este asa..." altfel mi-ar fi fost imposibil. Asta nu inseamna ca din cand in cand nu eram coplesita de sentimente, (mai ales atunci cand designerii ii desenau pe parintii mei). Povestea a devenit fictiune si a devenit publica doar dupa ce a fost scris scenariul. Nu mai eram chiar eu si totusi, intr-un mod paradoxal, eram tot eu...

De ce ati ales-o pe Chiara Mastroianni pentru vocea "dumneavoastra"?
Doream sa inregistram vocile inaintea filmarii astfel incat animatia, miscarile si expresiile faciale sa se potriveasca cu dialogul si jocul actorilor. Prima persoana la care ne-am gandit pentru rolul bunicii mele a fost Danielle Darrieux. Era singura care i-ar fi semanat; e glumeata, inteligenta, spirituala si impertinenta. Ii place sa se distreze si nu ii este teama de situatiile absurde. O sa pastrez mereu in inima timpul pe care l-am petrecut inregistrandu-i vocea. Visam sa o folosim pe Catherine Deneuve pentru vocea mamei mele. Pe atunci, in Iran, cei mai cunoscuti actori francezi erau Catherine Deneuve si Alain Delon. Era perfecta pentru rol. Cand a fost redactor sef la Vogue, a ales douazeci de artisti cu care sa lucreze la numarul respectiv si eu eram una dintre ei. Am fost asa de mandra. Cand am rugat-o sa ne imprumute vocea dansei, a acceptat imediat. Trebuie sa spun ca am fost impresionata sa ii dau indicatii si sa joc alaturi de ea. La un moment dat, in scenariu, trebuia sa spun: "Femeile ca tine - Vreau doar sa dau cu ele de pereti si sa le arunc la gunoi!". Din fericire, a devenit mai usor dupa ce am dat pe gat cateva pahare de coniac! Doar dupa ce am ales-o pe Chiara am realizat ca adaugam un nou capitol unei legende stralucitoare a filmului, dat fiind faptul ca ele mai jucasera in roluri de mama si fiica in mai multe ocazii. In ceea ce o priveste pe Chiara, auzise deja despre film de la mama sa si m-a sunat sa dea un test de voce, moment in care totul s-a aranjat. Mi-au placut vocea, talentul, personalitatea si generozitatea sa. Am muncit din greu si am repetat timp de doua luni... E obsedata de munca si perfectionista, exact ca Vincent si ca mine. A urmarit fiecare etapa din procesul productiei de film si trecea deseori pe la studio sa ne viziteze.

Care a fost cel mai memorabil moment din intreaga experienta?
Prima prezentare, pentru intreaga echipa, intr-un cinematograf de pe Champs-Elysées. La sfarsit, plangeam si eu si publicul. Iran este inca pe prima pagina a ziarelor. Chiar daca iti doresti ca filmul sa fie universal, nu poti opri oamenii sa-l vada in aceasta lumina... E adevarat. Desi in ochii mei cel mai exotic loc din film este Viena. Filmul nu judeca, nu spune "asta e bine si asta e rau", arata doar complexitatea situatiei. Nu este un film cu scop politic, cu un mesaj de vanzare. Este, in primul rand, un film despre iubirea pe care o am pentru familia mea. Totusi, daca publicul occidental sfarseste prin a considera iranienii fiinte umane ca noi toti si nu doar notiuni abstracte cum ar fi "fundamentalisti islamsti", "teroristi" sau "axele raului", atunci voi simti ca am infaptuit ceva. Nu uitati ca primele victime ale fundamentalismului sunt chiar iranienii.

Va e dor de Iran?
Bineinteles. E patria mea si asa va fi mereu. Daca eram barbat, as zice ca Franta este sotia mea, dar Iran este prima mea iubire si o voi purta mereu in inima mea. Evident, nu pot uita toti acei ani in care m-am trezit cu imaginea muntelui de 5.700 de metri acoperit cu zapada care domina Teheranul si viata mea... Mi-e greu cand ma gandesc ca nu-l voi mai putea vedea niciodata. Imi lipseste. Dar am viata pe care mi-am dorit-o. Traiesc la Paris care este unul dintre cele mai frumoase orase din lume, cu barbatul pe care il iubesc, imi place munca pe care o fac - in plus, sunt platita sa fac ceea ce imi place. Din respect pentru cei care au ramas acolo, care imi impartasesc ideile, dar nu le pot exprima, mi s-ar parea nepotrivit si de prost gust sa ma plang. Daca as fi cedat in fata deznadejdii, totul ar fi fost pierdut. Asa ca tin capul sus pana in ultimul moment si voi continua sa rad pentru ca nu ma vor invinge. Cat timp esti viu poti protesta si poti striga, dar totusi rasul e cea mai subversiva arma.

sursa: www.cinemagia.ro

Mi-a placut foarte tare acest film, cred ca mi-a adus aminte de noi cand eram mici..Michael Jackson, casetele Viva sau Vivo?! Iron Maiden..dar noi am fost norocosi, noi nu am avut razboi..noi suntem norocosi desi ne cacam pe noi si ne plangem zi de zi..